Un studiu de ultimă oră arată că
oamenii credincioşi au creierul mai « îngroşat », ceea ce îi
protejează împotriva depresiei (pentru confirmare citiţi aici: http://www.dailymail.co.uk/health/article-2531622/People-religious-spiritual-thicker-brains-Those-believe-god-deeper-outer-layer.html#ixzz2p4DVcqVE ).
Ori, în condiţiile în care, astăzi, trăim o viaţă tot mai dură,
sleiţi de pe urma crizei care nu se mai sfârşeşte, protecţia împotriva depresiei înseamnă însăşi viaţă. Puterea de a continua şi a spera. Puterea de a învinge orice durere şi orice rău… BBC scria, nu demult, că, în China, este o explozie de creştinism. Acum doi ani, se estima că ar fi deja 60 de milioane de creştini chinezi. Există deja mai mulţi chinezi la biserică, duminica, decât în întreaga Europă ! În paralel, China evoluează cu paşi gigantici din punct de vedere economic şi estimează că, în 2028, va deveni cea mai mare putere economică din lume. În timp ce în Europa şi America, oamenii încep să-şi piardă interesul pentru religie şi îşi pustiesc sufletele cu anxietate şi nesiguraţa zilei de mâine, captivi în recesiune, chinezii au ales credinţa creştină, chiar dacă încă au de învins oprelişti legale, şi viaţa lor se îmbunătăţeşte pe zi ce trece… Au scăpat recent şi de politica unui copil unic, şi de taberele de reeducare prin muncă. Ce concluzie se poate trage din progresul economic o dată cu cel spiritual al Chinei şi de declinul pe ambele planuri ale ţărilor care se împăunau până mai deunăzi că ar fi atins culimi de civilzaţie? Cum este posibil ca astăzi cineva să pună problema că am avea prea multe biserici, când fără Dumnezeu viaţa poate să înceteze şi în clipa imediat următoare? Cât de mult ne place să admirăm catedralele Occidentului, să le bântuim avizi de curiozitate, când mai potrivită ar fi o admirare sfioasă, dar nu avem nici măcar o minimă ambiţie să ne mândrim şi noi măcar cu o catedrală adevărată… În loc să ne bucurăm că, în fine, visul marelui scriitor Mihai Eminescu, de a avea şi noi o Catedrală a Neamului, începe să se contureze, unii îşi permit să dezavueze eforturile colosale care se depun pentru a împlini acest vis care ne va face mai respectaţi de întreaga lume.
Nimeni nu se gândeşte câţi turişti vor înscrie în itinerariile lor un lăcaş de cult grandios, aducându-ne beneficii pe vecie. În timp ce chinezii se roagă pe furiş, în case conspirative, şi ar fi gata oricând să îşi dea şi ultimul bănuţ pentru catedrale colosale, precum ale occidentalilor, noi avem biserici la care alergăm numai după lovituri de nesuportat ale sorţii. Abia atunci înţelegem că, totuşi, casa lui Dumnezeu, este unica speranţă, după ce spitalele- adesea mizere – pun definitive sentinţe crunte. Şi-atunci cum de îndrăznesc să spună că avem prea multe biserici? Îndrăznesc, fiindcă nu-şi dau seama cât de repede trece timpul şi îşi pierd puterile de lut, ajungând inevitabil în Casa Domnului înainte de a reveni în tină. (Odette Popescu)
 |
| La mulţi ani! |
Ori, în condiţiile în care, astăzi, trăim o viaţă tot mai dură,
sleiţi de pe urma crizei care nu se mai sfârşeşte, protecţia împotriva depresiei înseamnă însăşi viaţă. Puterea de a continua şi a spera. Puterea de a învinge orice durere şi orice rău… BBC scria, nu demult, că, în China, este o explozie de creştinism. Acum doi ani, se estima că ar fi deja 60 de milioane de creştini chinezi. Există deja mai mulţi chinezi la biserică, duminica, decât în întreaga Europă ! În paralel, China evoluează cu paşi gigantici din punct de vedere economic şi estimează că, în 2028, va deveni cea mai mare putere economică din lume. În timp ce în Europa şi America, oamenii încep să-şi piardă interesul pentru religie şi îşi pustiesc sufletele cu anxietate şi nesiguraţa zilei de mâine, captivi în recesiune, chinezii au ales credinţa creştină, chiar dacă încă au de învins oprelişti legale, şi viaţa lor se îmbunătăţeşte pe zi ce trece… Au scăpat recent şi de politica unui copil unic, şi de taberele de reeducare prin muncă. Ce concluzie se poate trage din progresul economic o dată cu cel spiritual al Chinei şi de declinul pe ambele planuri ale ţărilor care se împăunau până mai deunăzi că ar fi atins culimi de civilzaţie? Cum este posibil ca astăzi cineva să pună problema că am avea prea multe biserici, când fără Dumnezeu viaţa poate să înceteze şi în clipa imediat următoare? Cât de mult ne place să admirăm catedralele Occidentului, să le bântuim avizi de curiozitate, când mai potrivită ar fi o admirare sfioasă, dar nu avem nici măcar o minimă ambiţie să ne mândrim şi noi măcar cu o catedrală adevărată… În loc să ne bucurăm că, în fine, visul marelui scriitor Mihai Eminescu, de a avea şi noi o Catedrală a Neamului, începe să se contureze, unii îşi permit să dezavueze eforturile colosale care se depun pentru a împlini acest vis care ne va face mai respectaţi de întreaga lume.
Nimeni nu se gândeşte câţi turişti vor înscrie în itinerariile lor un lăcaş de cult grandios, aducându-ne beneficii pe vecie. În timp ce chinezii se roagă pe furiş, în case conspirative, şi ar fi gata oricând să îşi dea şi ultimul bănuţ pentru catedrale colosale, precum ale occidentalilor, noi avem biserici la care alergăm numai după lovituri de nesuportat ale sorţii. Abia atunci înţelegem că, totuşi, casa lui Dumnezeu, este unica speranţă, după ce spitalele- adesea mizere – pun definitive sentinţe crunte. Şi-atunci cum de îndrăznesc să spună că avem prea multe biserici? Îndrăznesc, fiindcă nu-şi dau seama cât de repede trece timpul şi îşi pierd puterile de lut, ajungând inevitabil în Casa Domnului înainte de a reveni în tină. (Odette Popescu)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu