Maeve Binchy, scriitoarea care a vândut peste 40.000.000 de cărţi

Scriitoarea irlandeză Maeve Binchy, cunoscută mai ales pentru romanul ”Circle of Friends ”, a murit luni, la Dublin, la vârsta de 72 de ani.

Fosta jurnalistă, secerată aproape fulgerător de o boală, a vândut peste 40 de milioane de cărţi (romane şi nuvele) în lumea întreagă. Opera ei, care a fost tradusă în 37 de limbi, descrie contrastul dintre tradiţie şi modernitate în Irlanda, aplecându-se cu precădere asupra condiţiei feminine şi surprinzând cititorul cu finaluri neaşteptate. Binchy a devenit cunoscută datorită primului său roman, ”Light a Penny Candel”, publicat în 1982 şi devenit best-seller. ”Circle of Friends ” a devenit un succes mondial după ce a fost adaptat în 1995 pentru marele ecran de Pat O'Connor. Născută la 28 mai 1940, la Dalkey, Maeve Binchy şi-a făcut studiile la Universitatea din Dublin, a lucrat în învăţământ după care a devenit corespondenta ziarului Irish Times, la Londra, înainte de a se consacra romanelor şi volumelor de nuvele. Acţiunea din cea mai mare parte a cărţilor se petrece în Irlanda şi descrie tensiunile dintre viaţa oraşelor şi a lcalităţilor rurale, contrastul dintre Anglia şi Irlanda, profundele mutaţii suferite de acestea după cel de-Al Doilea Război Mondial. Romanul scriitoarei ”Tara Road”, a fost deasemenea ecranizat de Gillies MacKinnon. În anul 2000, Binchy a anunţat că nu mai scrie romane, că îşi dedică timpul altor activităţi, în compania soţului său, Gordon Snell, originar din Anglia. Totuşi, a mai publicat trei romane după această declaraţie : Quentins, Night of Rain and Stars şi Whitethorn Woods. În 1978, scriitoarea a primit premiul Jacob pentru piesa ”Deeply Regretted By”, difuzată de canalul naţional de televiziune. Maeve Binchy este o scriitare a condiţiei feminine în tradiţia celebrei Jane Austen. Originalitatea sa constă în adaptarea subiectelor la contextul Irlandei de secol XX. Lui Binchy îi place să se joace cu contrastele între păturile sociale. În timp ce unele romane sunt de sine stătătoare (Circle of Friends, Light a Penny Candle), celelalte prezintă evenimente care se succed şi personaje recurente (Copper Beech, Silver Wedding, The Lilac Bus, Evening Class).

Iată ce scria Maeve Binchy despre propria viaţă :

”Mi-amintesc că era multă fericire în casa noastră, mai multă distracţie decât oriunde. Mama putea să facă tot felul de lucruri, cum ar fi să-ţi scoată un os din gât, dacă te-ai înecat, sau să curăţe un curcan de Crăciun, când venea mult prea nepregătit pentru a fi pus la cuptor. Putea să scoată ţepi şi să lecuiască durerile de cap, să-l facă pe băcan să-i trimită produse trecute pe o listă şi să-l întrebe dacă poate să i le aducă acasă cât mai curând, fiindcă avea grabnică nevoie de făină. Casa noastră se afla la zece mile de Dublin, unde am mers la Universitate şi la lucru. Zece mile este destul de aproape pentru a locui acasă şi doar puţin prea aproape pentru a obţine un apartament, dacă nu cumva există un sentiment neplăcut. Şi nu exista un sentiment neplăcut, ci entuziasm, fantezii nebuneşti, impulsuri de a deveni cineva şi grija de a păstra neprihănirea. Un înţeles normal de neprihănire, nu de a suferi sau a muri pentru credinţă. Eram terifiată de gândul că aş putea avea o viziune precum Sfânta Bernadette sau Copiii de la Fatima şi, în schimb, să devin martiră. Colegii de şcoală îmi spuneau că născocesc aceste lucruri, dar eu nu mă uitam niciodată sus în copaci ca să nu o văd pe Maica Domnului făcându-mi cumva vreun semn. Am fost destul de norocoasă să înţeleg repede ce mi se preda, dar destul de ghinionistă să nu fiu interesată cu adevărat de cele predate, aşa că îmi luam mereu examenele, dar nu am avut niciodată dragostea de şcolar care învaţă pentru propriul interes. Şi chiar dacă eram grasă şi fără şanse la jocuri, ceea ce e neacceptabil pentru o şcolăriţă, eram fericită şi încrezătoare. Acest lucru era destul de simplu, deoarece aveam o mamă şi un tată care credeau că sunt minunată. Ei credeau că toate gâştele lor erau lebede. Era un dar mai important decât frumuseţea şi bogăţia, sentimentul că arăţi la fel de bine ca oricine. Mama spera că voi găsi un doctor frumos, sau un avocat ori un economist, care să mă ia de soţie şi să mă ducă să trăiesc în ceea ce e numit acum Fashionable Dublin Four. Dar simţea că era o speranţă vană. Eram cam gălăgioasă ca să fiu o soţie drăguţă exemplară şi, oricum, eram prea dornică să-mi petrec vacanţa în locuri îndepărtate pentru a întâlni astfel de oameni. Viitorii conducători ai societăţii nu voiajează pe puntea vaselor ieftine sau lucrează în kibbutz în Israel sau în tabere din SUA. A abandonat această speranţă în folosul meu şi a acceptat escapadele mele în străinătate. Scriam minunate scrisori lungi detaliate din aceste călătorii, ocolind ceea ce nu era nevoie să ştie, când mă îndrăgosteam de străini nepotriviţi. De fapt părinţii mei erau aşa de impresionaţi de scrisorile înflăcărate din străinătate şi le trimiteau la un ziar şi aşa am devenit scriitoare. L-am întâlnit pe Gordon Snell, un scritor, un bărbat pe care l-am iubit şi care m-a iubit şi ne-am căsătorit şi a fost minunat. El credea că pot să fac orice, aşa cum părinţii mei credeau în acei ani şi am început să scriu fiction şi am avut mare succes. El iubea Irlanda şi faxul a fost inventat pentru ca noi scriitorii să trăim oriunde ne place, decât să locuim la Londra lângă editori. Aşa că acum avem o casă în Dalkey la câteva sute de yarzi de casa în care am trăit cu părinţii. Surorile şi fratele meu locuiesc în apropiere, suntem cei mai buni prieteni. Vorbim de vremurile de odinioară fără mari emoţii, ne amintim lucruri nostime, despre vacanţe la Atlantic, unde obişnuiam să udăm costumele de baie şi apoi să le atârnăm să se usuce pe sârmă ca să-i facem pe părinţi să creadă că am făcut o bălăceală sănătoasă. De ce să pleci din aşa un loc bun?”